Revoluţia Samirei

O vezi în Piaţa Unirii, în lumina reflectoarelor presei.Îi plac glumele cu jandarmi şi cu politicieni. Nu strigă toate sloganele, se încruntă la străinii care o fixează cu privirea, ca în secunda următoare să caute zâmbetul unui prieten. De sub gluga de spiriduş îmbrăcat bine, ochii mari se uită curioşi după bannere. „Jos Băsescu!”, „Salvaţi Roşia Montană!”, ” Vrem cultură, nu cianură!” – sunt sloganele pe care le strigă fără să o bănuieşti că limba ei natală e alta decât cea a Pieţei Unirii. Samira e franţuzoaică şi încă nu duce dorul rulotei de-acasă. Spirit nomad în suflet revoluţionar. Îi place România. Mult. Are de gând să nu plece în curând, iar româna începe să îi faciliteze socializarea cu băştinaşii. Ce-i drept, se descurcă foarte bine şi acum – stăpâneşte bine arta gesturilor.
Una din marile ei iubiri este Taia, căţeluşa căreia i-a dedicat un album pe Facebook şi o parte din inima ei. Samira ascultă cu atenţia unui copil şi răspunde cu acelaşi gen de sinceritate. Teama pare să-i fie un sentiment străin şi dansează ca şi cum tălpile i-ar fi goale în nisip, la mare.
„Vive la revolution roumaine!” este bannerul care a adus în sloganele Pieţei „Unitate internaţională!” şi „Bucureşti, nu uita, Franţa e de partea ta!”. Îi plac plimbările cu autocarul în care se cântă şi se îmbrăţişează. De asta s-a bucurat la întoarcerea de la protestul din 28 ianuarie din Bucureşti, unde s-a alăturat tuturor celor care se opun proiectului de exploatare de la Roşia Montană. Bannerul ei franţuzesc pictat într-o seară de Cluj este laitmotiv în toate fotografiile din capitală.
Samira ne-a convins că nu regretă nimic, după ce am auzit-o cum cântă „Non, je ne regrette rien”. Aplauze sincere, admiraţie, îmbrăţişări, prieteni noi şi un biiiiiiiis – asta a primit Samira în seara debutului ei muzical. Frumoasă şi emoţionată, creaţă pe jumătate de cap şi încăpăţânată în cealaltă jumătate, înaltă cât un banner mare, băieţoasă şi grijulie ca ochii să-i fie conturaţi elegant -Samira e întruchiparea ceva-urilor inexplicabil de frumoase, de care lumea are nevoie ca lucrurile nepreţuite să fie mai preţuite decât cele materiale.

La mulţi ani, Roşioară!

Emoţii pe pomeţii Samirei. La fel, şi pe burduful Daikăi. Roşia Montană pe ritmuri de Goran Bregovic. Poetul Paul pe sloganele din Piaţa Unirii. Hotărâre pe trompeta lui Mihnea. Zâmbet pe corzile lui Andrei. Toate, într-o seară de 6 februarie. În seara în care Roşia Montană, dacă ar fi fost om, ar fi suflat în 1881 de lumânări.
Imnul Roşiei Montane s-a născut la Roşia Montană, în vara anului 2011, dar a fost cântat în întregime, pentru prima dată, în Zorki. În 6 februarie 2012, cafeneaua a arătat ca sediul unui grup de eco-terorişti. Minunat, adică. Steaguri la geamuri, toate afişele campaniei în camera nefumătorilor, Lingoul(e!) Băsescu şi celelalte bannere mânioase, tineri care sunt accesorizaţi cu stickere şi insigne, o halbă pentru donaţii şi nasurile roşii ale protestatarilor tocmai întorşi din Piaţa Unirii. Unul dintre ei a fost, preţ de 40 de minute, lectorul serii pentru documentarul Alethea. Dacă lui Alex nu i-ar fi venit geniala idee să ne citească tuturor (subtitrarea era prea măruntă), cei care au fost în Zorki nu ar fi văzut încă exemplul de curaj pe care câteva sute de săteni dintr-un sat turcesc îl dau, din 1991 încoace, tuturor localităţilor ameninţate de exploatări. Filmul poate fi vizualizat şi pe internet (P.S:pentru asta, protestaţi împotriva ACTA!!), dar sentimentul pe care îl ai când eşti înconjurat de reacţii identice cu a ta la realităţile dezvăluite în documentar, este unic.
Seara Roşiei Montane a stat sub semnul prieteniei. O prietenie legată din revoltă, din dor de-aceiaşi munţi, din respect pentru cultură, din dragoste pentru nişte oameni pe care unii dintre noi nici nu i-au cunoscut, încă. Cum iubeşti nişte oameni pe care nu îi cunoşti? Din recunoştinţă, pentru că ştii că speranţa lor stă în tine. Tu, un om normal, nu un super erou.
Cineva m-a întrebat ce e Roşia Montană pentru România. Am răspuns: o minune. Minunea care a reînviat spiritul societăţii civile. Dacă m-ar fi întrebat ce e Roşia Montană pentru mine, aş fi răspuns acelaşi lucru. E minunea care m-a învăţat să îmi pese.
____

Foto: Leona Semian

Justificare pentru netăcere

Sunt fiică de emigranți. În 8 ani, i-am văzut pe ai mei 12 luni, adunând săptămânile în care îi am aici, pe rând. Părinții mei sunt oameni culți, deștepți, încă tineri. De ce au plecat? Pentru că își doreau ca, peste ani, frunțile pe care le sărută în fiecare seară să stea ridicate și demne. Eu nu o să plec. Eu vreau să rămân pentru ei. Pentru mine. Pentru că nu vreau să mai fie copii educați prin telefon și părinți care se simt vinovați că nu au fost destul de părinți. De aceea nu am plecat încă. De aceea nu voi pleca.
Nu simt că dețin adevărul absolut. Dimpotrivă. Nu știu multe despre cum arată o familie normală, o legislație bună, o țară pe ale cărei trotuare să vrei să le pupi, nu să le ocupi. Nu știu pentru că nu le-am avut. Ce știu e că am vârsta României, stat democratic. În urmă cu 22 de ani, mama mea mi-a ales numele. Patru litere, două silabe. Dacă mă năștea cu 6 luni înainte, n-aș fi putut nici măcar să urlu la prima gură de aer. Pe atunci, se tăcea.
Nu mi-e foame. Salariul părinților mei cu buletin de Franța îmi asigură un trai decent. Nu știu cum e să fii concediat. Nu știu cum e să nu ai casă. Nu știu cum e să muncești 12 ore pe un salariu mizer. Nu știu cum e să nu ai bani de pâine. Nu știu. Deci, de ce ies? Eu ies pentru privirea bătrânilor. Eu ies pentru bocănceii rupți ai copiilor. Eu ies pentru ca BACKSPACE-ul să dispară de pe tastatura jurnaliștilor. Eu ies pentru că mâine cineva va fura ca să aibă ce mânca. Eu ies pentru că dacă suntem uniți, 1+1=3. Eu ies pentru că inima României bate în mine și doare.

Liberă în stradă

Încă o zi din luna care a început în stradă. A fost primul 1 decembrie în care am simțit că iubesc România cu aceeași pasiune cu care o și urăsc. Anul trecut m-am legănat pe muzica unor folkiști. Anul ăsta m-am înghesuit pe muzică de steaguri pictate de mâini frumoase, hotărâte și nervoase.
Rândurile astea sunt pentru voi, cei care încă nu ați ieșit. Voi, cei care vă beți cafeaua dând click pe fețele noastre roșii, supărate, frumoase, tinere, zâmbitoare, ridate, triste, convinse. Voi, cei care zâmbiți admirativ și apoi plecați la serviciu. Voi, cei care, cu ochii deschiși, ridicați din umeri. Voi, cei care nu aveți timp de ieșit în stradă. Voi, cei care sunteți îndrăgostiți. Voi, cu mâinile tinere care se vaită de greutăți. Voi, cei care cunoașteți istoria și știți că ea se repetă doar dacă noi ne purtăm la fel ca ei. Voi, cei cărora acum, când citiți, vă răsare un semn de întrebare în minte.
Vă scriu pentru că mai e o zi și luna care pentru mine a început în stradă se încheie pentru totdeauna. Vă scriu pentru că voi, în fața monitoarelor, nu înțelegeți sentimentul pe care îl ai atunci când ieși în stradă.
1 decembrie 2011 - Cu steagul ”Salvați Roșia Montană!” în mână, asta am avut în suflet: emoția îndrăgostitului, mânia neîndreptățitului, curajul nebunului, libertatea evadatului, entuziasmul visătorului, toate împletite pe inimă, pe stomac, pe privire.
Când ieși în stradă, nicio foame nu întrerupe strigătul. Niciun frig nu omoară hotărârea. Niciun somn nu îndrăznește să vină la cel care a deschis ochii pentru totdeauna. Nicio teamă nu te convinge să-ți dai steagul din mână.
Aveți ochi atât de frumoși! Deschideți-i, să vi-i vadă libertatea!

Revederi pe covor

Fumul ţigărilor tale îmi umple părul de copilărie.
Ţii minte când fumam amândoi?
Tu trăgeai dintr-un Winchester cumpărat la bucată de mine
iar eu curăţam aerul respirând.
La fel priveai spre covor -
era plin de picioruşe nedescălţate.
Eram convinsă că tu eşti cel mai mare gânditor.
Intrai târziu în casă şi ca pe-o alee mergeai spre colţul de tăcere.
Nu te întrebam, îmi plăcea să te ştiu visător.

Iată covorul, i-au crescut multe scame.
Picioruşele poartă numere mai mari.
Fumul ţigărilor de-acum e mai scump,
iar cea din mâna ta nu e cumpărată la bucată.
Tu nu eşti la fel de înalt. Ţi-a crescut cocoaşa de la visare?
Ce contează, de fapt?
Sunt sigură că ai visat multe de-atunci şi până în seara asta.
Şi eu visez.
La ochi deschişi, la legi normale, la valuri, la ceruri de munte.
Uneori am o barcă, un jurnal şi un pix. Plutesc departe de oameni.
Alteori dansez în nisip.
Uneori ţin discursuri şi văd cum se luminează priviri.
Alteori sunt copil, iar tu ridici privirea din covor şi mă întrebi ce mai fac.
Eu îţi răspund că visez la o lume în care taţii îşi învaţă, înainte de toate,
copiii să îndrăznească.

Uneori, sunt acum. Mă văd ca într-o carte.
Sunt cu tine la masă, amândoi în visare.
Eu încerc din privire să te fac să întrebi.
Tu faci forme din fum şi nu vorbeşti.

- Ce mai faci, tată?
- Aşteptam să întrebi.
- De ce nu ai întrebat tu?
- Nu tu visai la lumea în care taţii îşi învaţă copiii să îndrăznească?

Zile cu o pernă. Zile cu două perne

Uneori, ziua începe cu prânzul. Îți târăști lipa-lipa papucii prin casă și te proptești ca o umbră în spatele geamului. Azi nu ai chef să treci de cealaltă parte a lui. Îți iei lenea călduță și mare și vizitați frigiderul. Un ou mic e întors cu fundul spre tine - e supărat. De ce nu l-ai mâncat înainte de data de expirare? Nici ou prăjit, nici pui nu a putut să fie. Măcar de ornament, de Paște, dac-ar fi fost! Pui punct dialogului cu oul mustrător, închizi ușa, lipa-lipa, iar în pat, iar cu capul pe singura pernă de-acolo. Nu ți-e somn, dar visezi.
Uneori, ziua începe dimineața. Ca cea a bunicilor, când își duc fericiți cocoașa spre curte, să aleagă din grădină roșii proaspete pentru nepoți. Îți târăști lipa-lipa papucii prin casă și te proptești ca o umbră în spatele geamului. Zâmbești. În praful ferestrei, stă proaspăt desenată o inimă. Te uiți întrebător la degetul tău - pledează nevinovat. Masa e mică în dimineața asta. Alegi o farfurie, o furculiță frumoasă și cuțitul cel mai blând. Prăjești oul care încă nu s-a stricat și, din cofrajul cel nou, îi alegi o pereche. Între timp, soarele a căpătat curaj. Astăzi e frumos dincolo de geam! Prin inima din praf, orașul e mândru. E mândria aceea pe care o ai când știi că cineva s-a gândit să-și îndrepte spre tine degetul când a ales să facă o inimă curată în praf.
Faci cafea. De un pic de zahăr nu poate fi vorba, o să pui 2 lingurițe cu vârf. Miroși laptele - e bun, pui doar așa, pentru culoare. Alegi cana cea mai mare, iei din sertar o tavă cu brațe. Un pic de sare pe ouă, trei felii de pâine prăjită, un borcănel de dulceață, emoție să nu îți cadă nimic de pe tavă. Lipa-lipa spre dormitor.
Uneori, îți începi ziua ducând micul-dejun la pat celei care se face vinovată de inimile de pe fereastra bucătăriei tale. Sunt diminețile la care-i visat în fiecare după-amiază în care aveai doar o pernă în pat și, în frigider, un ou stricat.

Azi fur

Bunico, mâine să pleci devreme de acasă. Să treci pe la vecina și să o întrebi de pensie. Treci și pe la vecinu, ieri te-a căutat să îți spună ceva. Piața e ieftină astăzi, un kilogram de mere îl iei la 1 leu. Ia câte-ți trebuie pentru o plăcintă. Pe drum oprește-te pe bancă, zâmbește-i motanului care îți dă târcoale la sacoșă. Nu face pași mari, vino încet către casă. Intră încă o dată la vecina să îți spună dacă a trecut poștașul.
Între timp, eu voi veni acasă. Nu vin ca să mănânc plăcintă sau ca să dorm lângă sobă. Vin să-ți fur ceasul. Nu vreau să-ți mai treacă timpul.
Dă-l jos de la mână și lasă-l pe masă.